Hei, lasă-mă să ard aici în iadul meu, lasă-mă să mor trecând prin oglinda de foc , lasă-mă să zbor peste cenuşa de pe pământul umed, lasă-mă să mă usuc cu o supradoză de vise. Refuz să mă cuprinzi şi să-mi furi sufletul, de aceea îţi alung privirea şi cad în destinul colorat în gri, atât de nisipos precum un deşert în care cad ca o ploaie. Vreau să-mi scufund mintea într-un ocean de umbre albastre beirut, să dau culoare venelor purpurii, să trec de roşul aprins din miile de zvonuri, să ard în culori, să mă topesc, să dispar, survenită din viitor, ştearsă din lumea mincinoasă şi despicată în două de schimbările snoabe ce se întâmplă. Aş vrea să pot opri timpul care îşi pune amprenta pe chipul meu,pe mâinile mele aproape transparente, pe gâtul meu însemnat de iubire, pe abdomenul meu subţire, pe părul meu răvăşit şi ars de soare. Focul e o scăpare atroce din răceala temporară, o evadare din întinsul infinit, o umbră accentuată pe cerul plin de nori grei şi apăsători. Nu mi-e teamă, doar că sunt indecisă şi secretele mele ascunse vor fi destăinuite lumii de afară care prinde bârfele pe o plasă ţesută din dispreţ şi viaţă alb-negru, pictată din luna de argint mort.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu