duminică, 25 aprilie 2010

Dialog


„Hei, n-a ramas nimic în care să mai crezi” după cum spun cei de la Viţa de Vie în „Ţine minte”. De ce să nu spun că au dreptate? Sincer, nu este nimic în care să mai pot crede cu adevărat. Cei care mă susţin cu adevărat sunt prietenii mei, însă nu toţi, pentru ca exista şi oameni prefăcuţi. Ştiu că atunci când iau o bere în mână nu poate să mă doboare nimeni pentru că sunt în lumea mea, nu, nu o lume retrasa si nesigura, lumea pe care mi-o cladesc alaturi de persoane ok. Despre mine.. Muzica.. s-o definesc, cum o pot defini altfel decat asa [?] -> Este o parte din fiecare dintre noi. Dar hai sa vorbim direct, pentru ca abordarea directa e mai practica. Câţi ani am, zici? Am 15 jumătate. Tu? Aha. Şi ce îţi place să faci în timpul liber? Mie îmi place să îmi imaginez că sunt cerul şi că nimic nu se poate prinde de mine, că furtunile pot trece, ploaia poate să rămână, însă eu tot albastrul sfânt rămân. Iubesc câinii. Ţie ce animale îţi plac? Pe bune? Eu detest pisicile. Şi nu pentru că sunt atât de impertinente când îşi ling pernuţele labuţelor, ci pentru că îţi lasă impresia că ele au inventat senzualitatea, că atunci când torc lângă piciorul tău trebuie să le mângâi capul, pentru că sunt parşive şi în acelaşi timp li se citeşte dispreţul din ochii sticloşi care pândesc gelozie, ca mulţi dintre cei care probabil citesc chestia asta [în momentul ăsta.] Şi dacă eşti şi tu vreun prefăcut caruia crezi că totul i se atribuie cu doar un „mrrr”, poţi să te opreşti din citit în momentul ăsta şi să te cari de aici. Şi iubesc atât de mult câinii pentru că ei sunt independenţi, au un fel unic de a fi, felul cum latră, se joacă cu tine sau ţopăie tot timpul. Parcă te fac pe tine să vrei să te simţi liber, să uiţi de compromisuri, de lume, de afaceri, de sex, de cultura generală, să vrei să fii doar un romantic care stă desculţ la umbra unui nuc şi fredonează un cântec uitat de toată lumea. E într-adevăr trist să trăieşti în lumea asta care este făcută din minciuni, din ură, din dispreţ, din zgârcenia de a-i lua celui de lângă tine până şi aerul pe care il respira. Poate de aia am ales să fiu o nonconformistă şi să mă doară fix undeva de părerile celorlalţi şi de ceea ce semnific eu pentru toată lumea. Crezi ca exagerez? Te intrebi daca nu cumva realizez ca ma cred prea nu stiu cum pentru amarata varsta pe care o posed? Te intrebi daca aberez? Te întrebi dacă aş putea să te însoţesc într-un loc numit „realitate”? Da, pot, dar îţi spun eu că e crud.. Because reality is the worst game ever.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu