Ard în cădere

Hei, lasă-mă să ard aici în iadul meu, lasă-mă să mor trecând prin oglinda de foc , lasă-mă să zbor peste cenuşa de pe pământul umed, lasă-mă să mă usuc cu o supradoză de vise. Refuz să mă cuprinzi şi să-mi furi sufletul, de aceea îţi alung privirea şi cad în destinul colorat în gri, atât de nisipos precum un deşert în care cad ca o ploaie. Vreau să-mi scufund mintea într-un ocean de umbre albastre beirut, să dau culoare venelor purpurii, să trec de roşul aprins din miile de zvonuri, să ard în culori, să mă topesc, să dispar, survenită din viitor, ştearsă din lumea mincinoasă şi despicată în două de schimbările snoabe ce se întâmplă. Aş vrea să pot opri timpul care îşi pune amprenta pe chipul meu,pe mâinile mele aproape transparente, pe gâtul meu însemnat de iubire, pe abdomenul meu subţire, pe părul meu răvăşit şi ars de soare. Focul e o scăpare atroce din răceala temporară, o evadare din întinsul infinit, o umbră accentuată pe cerul plin de nori grei şi apăsători. Nu mi-e teamă, doar că sunt indecisă şi secretele mele ascunse vor fi destăinuite lumii de afară care prinde bârfele pe o plasă ţesută din dispreţ şi viaţă alb-negru, pictată din luna de argint mort.

Gol

Gândurile mele capătă contur atunci când simt pe propria piele duritatea razelor de soare, atunci când amintirile mele se pierd în zarea fumurie, atunci când mâinile mele cercetează cu nepăsare agitaţia lumii,atunci când ochii mei se ridică pe cer şi mai roagă puţină îndurare. Eram fericită atunci când dansam cu sentimentele pe o scenă facută de Dumnezeu, în care îngerii îşi ocroteau vocile sub aureola minţii mele, dar acum m-a cuprins melancolia şi dorinţa de frumos, de o ploaie rece într-o zi toridă,de patimile celorlalţi atunci când comit o faptă fără să se gândească la negrul viitor. Şi cred în propriile forţe, dar nu mai am putere să mă ridic din praful aluziv de pe jos, să-mi curăţ chipul angelic de fumurile stinse pe fruntea mea albă. Să fi stat în gară să aştept trenul, fără să mă gândesc la destinaţie, să cunosc oameni noi care să-mi rămână în suflet până când privesc lumina pentru ultima oară şi trupul meu se stinge precum o ţigară care a ajuns la filtru, amăgită de gândurile nepăsătoare ale celor din jur, aş fi vrut să mai stau o zi cu fericirea în gând, dar a plecat din lumea mea, s-a decis să dispară, să-mi evapore visele şi trăirile pasionale. Asta ar fi fost gândirea oricui,dar nu a mea, şi totuşi a nimănui. Umbrele de pe pereţi îi amintesc inimii mele vadul de amintiri şi şiroaiele de lacrimi uscate pe obrajii arşi de soare ,ochii plânşi şi morţi de atâta timp, chitările de pe plaja goală şi cum aşteptam să-mi aducă cineva vara pe tavă în zilele reci de noiembrie, când îmi rătăceam simţirile pe străzile putrede. Paşii mei învie noaptea şi îi încălzeşte sufletul rece, am reuşit să dau jos pânza întunericului ca să pot vedea în continuare chipurile false şi mi-am desfundat urechile ca să pot auzi minciunile care fac parte din repertoriul meu zilnic. Servesc în fiecare minut o amintire care încet-încet îmi cuprinde trupul şi intră în măduva oaselor, îmi clocoteşte sângele bolnav şi îmi spăl faţa cu apă rece, sperând că după ce se usucă vor dispărea durerea şi epigoniile adunate în straturi groase de amărăciune. Nu m-am schimbat, sunt aici, numai că văd lumea asta stupidă cu alţi ochi, indiferent dacă mă bucur de fiecare clipă din viaţa mea şi fumez pentru a anihila depresia, simt un val de viaţă care mă buşeşte la fiecare gând morbid şi îmi redă speranţa zilei de mâine.

Breiching niuz

Bă, cui îi place Avril Lavigne mâna sus. Uite, muzica ei e ok, îmi place „When you’re gone” de la ea, mai mult versurile decât piesa în sine şi cum se cacă pe ea în videoclip că ştie să cânte la pian şi că toată viaţa ei a fost o dramă romantică, la dracu’. M-aş duce şi eu să-mi formez vocea într-un cor religios, cum a făcut ea, însă nu să continui cu „ he was a sk8er boy, she was a girl” şi să mă plimb tot videoclipul pe o stradă, să mă caţăr pe maşini şi toţi tembeloizii să fie în extaz „LA NAIBA ÎN PUII MEI, TIPA ASTA S-A URCAT PE CAPOTĂ!” E o chestie aici, ca e chiar "şucăriţă" rău gagica... pe bune, mi-am aruncat toate CD-urile cu muzica [ma refer la "muzica" in adevaratul sens al cuvantului] şi am început să o ascult pe ea! Hai sa fim serioşi, aia chiar cântă? Vouă nu vi s-a acrit de genul ăsta de teenageri care cântă un fel de rock cu texte despre cât de complicată este pubertatea?

Dialog

„Hei, n-a ramas nimic în care să mai crezi” după cum spun cei de la Viţa de Vie în „Ţine minte”. De ce să nu spun că au dreptate? Sincer, nu este nimic în care să mai pot crede cu adevărat. Cei care mă susţin cu adevărat sunt prietenii mei, însă nu toţi, pentru ca exista şi oameni prefăcuţi. Ştiu că atunci când iau o bere în mână nu poate să mă doboare nimeni pentru că sunt în lumea mea, nu, nu o lume retrasa si nesigura, lumea pe care mi-o cladesc alaturi de persoane ok. Despre mine.. Muzica.. s-o definesc, cum o pot defini altfel decat asa [?] -> Este o parte din fiecare dintre noi. Dar hai sa vorbim direct, pentru ca abordarea directa e mai practica. Câţi ani am, zici? Am 15 jumătate. Tu? Aha. Şi ce îţi place să faci în timpul liber? Mie îmi place să îmi imaginez că sunt cerul şi că nimic nu se poate prinde de mine, că furtunile pot trece, ploaia poate să rămână, însă eu tot albastrul sfânt rămân. Iubesc câinii. Ţie ce animale îţi plac? Pe bune? Eu detest pisicile. Şi nu pentru că sunt atât de impertinente când îşi ling pernuţele labuţelor, ci pentru că îţi lasă impresia că ele au inventat senzualitatea, că atunci când torc lângă piciorul tău trebuie să le mângâi capul, pentru că sunt parşive şi în acelaşi timp li se citeşte dispreţul din ochii sticloşi care pândesc gelozie, ca mulţi dintre cei care probabil citesc chestia asta [în momentul ăsta.] Şi dacă eşti şi tu vreun prefăcut caruia crezi că totul i se atribuie cu doar un „mrrr”, poţi să te opreşti din citit în momentul ăsta şi să te cari de aici. Şi iubesc atât de mult câinii pentru că ei sunt independenţi, au un fel unic de a fi, felul cum latră, se joacă cu tine sau ţopăie tot timpul. Parcă te fac pe tine să vrei să te simţi liber, să uiţi de compromisuri, de lume, de afaceri, de sex, de cultura generală, să vrei să fii doar un romantic care stă desculţ la umbra unui nuc şi fredonează un cântec uitat de toată lumea. E într-adevăr trist să trăieşti în lumea asta care este făcută din minciuni, din ură, din dispreţ, din zgârcenia de a-i lua celui de lângă tine până şi aerul pe care il respira. Poate de aia am ales să fiu o nonconformistă şi să mă doară fix undeva de părerile celorlalţi şi de ceea ce semnific eu pentru toată lumea. Crezi ca exagerez? Te intrebi daca nu cumva realizez ca ma cred prea nu stiu cum pentru amarata varsta pe care o posed? Te intrebi daca aberez? Te întrebi dacă aş putea să te însoţesc într-un loc numit „realitate”? Da, pot, dar îţi spun eu că e crud.. Because reality is the worst game ever.

Vreau

Vreau spaţiul meu propriu unde să stau şi să gândesc lucid, dar în acelaşi timp să nu gândesc deloc. Vreau să fiu cu cineva, dar în acelaşi timp singură. Vreau să te am, dar în acelaşi timp te urăsc. Te uiţi la mine şi-mi zâmbeşti sardonic. Eşti patetic! Mă amuză bătăile tale vagi de joc, dar în acelaşi timp mă oftică. Probabil cred că mi se cuvine totul, probabil îmi place să-mi clădesc propriul univers din atâtea amintiri tăcute şi din păcate muritoare, din praf, din iluzii, din argint, din cărţi, din vise, din tot spaţiul unde aş vrea să mă desfăşor, să învii, să mă nasc, să fiu, sa exist..

Pete de cerneală

Ca în fiecare dimineaţă sobră de februarie, îmi deschid jurnalul şi sorb din cafea.. Ideile îmi vin pur şi simplu.. Parcă te văd în faţa ochilor, dar ştiu că nu eşti acolo, aş fi vrut să mă mai uit o dată în ochii tăi şi să-ţi fi simţit bătăile nenorocite ale inimii, să te iau de mână ca o laşă care nu vrea să se piardă în lumea de afară, să te sărut cu pasiune aşa cum obişnuiam, să îţi muşc gâtul, să îţi zgârii pielea cu unghiile şi să îţi murdăresc cămăşile albe cu ruj roşu. Dar nu! În loc de asta ştii ce fac? Scriu în nemernicul ăsta de jurnal, gândindu-mă la tine, la buzele tale cărnoase, la mâinile tale subţiri şi la părul tău rebel. De ce îmi invadezi visele? De ce nu mă laşi să trăiesc? De ce îţi place să mă chinui cu privirea aia miloagă? De ce mă sfâşii când mă priveşti? De ce? Şi scriu aici, pe foile astea pătate de sentimente, scriu ca o idioată şi mă gândesc la tine, la tot ce ne-a legat, ce-a fost. Şi acum dacă te văd vreau doar să dispar. Şi de ce? Pentru că îmi fug ideile.. Staţi! Nu plecaţi! Iar am rămas goală, m-am descărcat, am urlat, am înviat.. Şi am rămas ca de obicei.. ştearsă, picată dintr-o umbră fără suflet, la limita realităţii. Şi pe foile astea s-au accentuat petele de cerneală care se scurseseră din peniţă datorită lacrimilor mele amare..

Tripsex

Acelaşi gust amar ce-l simt..
Şi ce să zic? Vreau să te mint.
Un zâmbet tandru şi naiv,
Surâsul tainic şi cursiv.
Aş vrea să râd, aş vrea să zbor,
Să fug din lumea ochilor.
Să nu mai văd o lumea rea,
Lume bolnavă, fără stea
Şi fără vis, deloc surprins,
Un demon parcă am aprins,
Cu un cuţit să îl despic
Pe şoldurile lui să pic.
Să mă ridic şi iar să strig
„Nimic!” nu vreau să te intrig..
Sunt un înger bolnav de exoduri

Margo

Amintirea lui îmi bântuie pozele pline de praf, parfumul lui încă se simte pe perna din colţul camerei unde obişnuia să mă sărute. Ochii lui sunt agăţaţi de tavanul din sufragerie, deasupra oglinzii unde se derulează filmul vieţii mele. Iar mă apucă o stare depresivă şi îmi aprind o ţigară, în speranţa că mă voi putea reculege pentru câteva momente. Întunecimea camerei în care mă aflu îmi apasă sufletul sfiit şi îmi accentuează sentimentele acre. Mă prăbuşesc în pat, ameţită de la fumul care îmi invadase plămânii de plăcere, şi vreo doua-trei fire de păr rătăcite de-ale lui printre cearşafuri îmi gâdilau spatele. Sunt purtată de fumul gros, pe care sincer poţi să sprijini o bicicletă fără probleme, şi îmi scap ceaşca de cafea din mână, pătând cu zaţ covorul din mijlocul camerei. Am trei sticle de vin şi o cutie de bomboane cu ciocolată pe birou, pe care el mi le-a dăruit de 14 februarie. Rujul meu roşu s-a uscat pe noptieră, alături de rebusurile mele şi de cremele cu extract de propolis. Evadasem vreo cinci minute din iadul trecutului, dar ţigara ajunsese la filtru şi a trebuit s-o sting în scrumiera murdară de lângă pat. Cămăşile şi banii lui de buzunar se aflau pe calorifer, lângă şapca şi şosetele mele, iar eu ma uitam la ele şi îmi aminteam cu lacrimi în ochi legătura eternă ce ne-o jurasem. Începusem să creez acronime de la diferite cuvinte cu care el mă alinta şi plângeam în neştire, toate batistele mele fiind deja murdare de rimel. M-am uitat pe fereastră şi nu i-am văzut maşina în faţa blocului, apoi am privit spre cerul plin de nori cenuşii, care parcă stăteau să-mi cadă în cap. Mi-am şters lacrima de pe obraz şi m-am aşezat în fotoliu, începând să răsfoiesc iar albumul cu poze vechi. Şi cum priveam cu ochii înlăcrimaţi miile de amintiri desenate, iluziile mi se aruncau prin faţa ochilor. M-am trezit din ameţeală când soneria a sunat şi am alergat spre uşă, în speranţa ştearsă că ar putea fi el, dar era doar poştaşul..

Posedis

Am început să zâmbesc, cu toate că încă îmi e greu.. Păşesc pe un astfalt vechi, construit din cimentul trecutului, pe care trec oamenii pe care mi-i amintesc şi se opresc la semaforul confuziei mele, apoi trec precum nişte pietoni prin mintea mea. Se opresc undeva în centru şi-mi scormonesc printre gândurile necurate, prin amintiri.. Şi ce-mi amintesc? Doi nebuni care se ţin de mână şi dansează lângă soare. El îi pune ei mâna după gât şi-i aranjează o floare-n păr după care îi şopteşte încet la ureche că o iubeşte. Iar ea zâmbeşte şi se bucură de sărutul lui, ca o naivă, ca o căprioara în colţii lupului. Se opresc câteva clipe din jocul de cuvinte pe care el obişnuia să i-l facă şi se uită la natură cum renaşte.. Păi da, era aprilie şi primăvara se pregătea să intre în sufletele încuiaţilor, care după o iarnă în care-au fost morocănoşi şi au uitat să-i zâmbească dimineţii, se bucurau atunci de razele sfinte ale soarelui. Şi cum stăteau ei şi priveau cerul marginalizat de infinitul azur, ascultând „Emiliana Torrini - Birds”, mâinile lor se atingeau uşor şi fluturaşii zburau prin stomacele lor.. Cine avea să ştie că un an mai târziu fata aceea avea să scrie povestea lor pe o foaie de hârtie neînsemnată?

Purpuriu

Ştii că în lumea asta întunecată tu eşti unic şi poţi s-o laşi moale, să pui culoare. Nu eşti mort, nu eşti nici viu la cât de în „slow-motion” îţi trăieşti viaţa. Fă şi tu ca tot ceea ce ai relizat să merite şi simte-te un om împlinit, indiferent de greşelile pe care le-ai comis cu sau fără bună ştiinţă. Fie că ai 17 ani, fie că ai 40, ia o chitară şi zdrăngăne-o până când îţi aminteşti fiecare detaliu al vieţii tale. Şi cine râde de tine, suge, pentru că nu ştie să respire universul creaţiei, este făcut din prostie, din materie cenuşie, personalitatea lui este reciclabilă, pentru că mai pot fi încă trei miliarde de persoane stupide ca el. Tu fă parte din cei 15% care ştiu ce vor de la viaţa asta care trebuie trăită, nu doar gustată. Şi sincer, eu sunt mereu cea care vede jumătatea plină a paharului, optimismul a apărut pe Pământ o dată cu mine. Bucură-te! CARPE DIEM