Ca în fiecare dimineaţă sobră de februarie, îmi deschid jurnalul şi sorb din cafea.. Ideile îmi vin pur şi simplu.. Parcă te văd în faţa ochilor, dar ştiu că nu eşti acolo, aş fi vrut să mă mai uit o dată în ochii tăi şi să-ţi fi simţit bătăile nenorocite ale inimii, să te iau de mână ca o laşă care nu vrea să se piardă în lumea de afară, să te sărut cu pasiune aşa cum obişnuiam, să îţi muşc gâtul, să îţi zgârii pielea cu unghiile şi să îţi murdăresc cămăşile albe cu ruj roşu. Dar nu! În loc de asta ştii ce fac? Scriu în nemernicul ăsta de jurnal, gândindu-mă la tine, la buzele tale cărnoase, la mâinile tale subţiri şi la părul tău rebel. De ce îmi invadezi visele? De ce nu mă laşi să trăiesc? De ce îţi place să mă chinui cu privirea aia miloagă? De ce mă sfâşii când mă priveşti? De ce? Şi scriu aici, pe foile astea pătate de sentimente, scriu ca o idioată şi mă gândesc la tine, la tot ce ne-a legat, ce-a fost. Şi acum dacă te văd vreau doar să dispar. Şi de ce? Pentru că îmi fug ideile.. Staţi! Nu plecaţi! Iar am rămas goală, m-am descărcat, am urlat, am înviat.. Şi am rămas ca de obicei.. ştearsă, picată dintr-o umbră fără suflet, la limita realităţii. Şi pe foile astea s-au accentuat petele de cerneală care se scurseseră din peniţă datorită lacrimilor mele amare..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu