Da, recunosc, e tipul asta care imi da fiori. Doar in vise, acolo unde sufletele se invelesc in cristale si plutesc in timp si spatiu. Pai, sa spun asa, pe cand luna de argint impanzea intunericul noptii iar stelele ca niste picaturi de apa o vegheau.. pe atunci eram amandoi, departe. Si comunicam telepatic, iar el aievea unui zmeu colorat fara cer, ma privea adanc. Nu intelegea.. sau nu vroiam eu sa inteleaga. Se repezea furios asupra mea si-mi prindea soldurile in mainile lui puternice, iar eu tremuram pentru o clipa, cu rasuflarea taiata. Era o crima sa ma uit in ochii lui albastri si sa-i ravasesc in palme parul blond precum petele de lumina ale soarelui. Il descriu ca pe un monstru, ce ma ucide cu o privire in zarea care ascundea clipocirea unor vechi unde de sunet. Chiar aveam o imaginatie bogata, iar visarea lucida ma ajuta, visarea unde poti gandi, te poti imagina asa cum vrei tu, trist, vesel, care detine controlul, vulnerabil, ganditor, nelinistit. Mi-as vinde sufletul unor demoni crutati de temnita, pentru o zi pe care s-o petrecem impreuna, cu o sticla de tequila in ghiozdan. Numai ca... m-ar prinde el in brate ca sa mor asemenea unui inger bolnav de exoduri ?! Sau il iubesc degeaba in nestire..? in vis.. ?
[desen fara nume, 26 aprilie 2011]
