duminică, 25 aprilie 2010

Posedis


Am început să zâmbesc, cu toate că încă îmi e greu.. Păşesc pe un astfalt vechi, construit din cimentul trecutului, pe care trec oamenii pe care mi-i amintesc şi se opresc la semaforul confuziei mele, apoi trec precum nişte pietoni prin mintea mea. Se opresc undeva în centru şi-mi scormonesc printre gândurile necurate, prin amintiri.. Şi ce-mi amintesc? Doi nebuni care se ţin de mână şi dansează lângă soare. El îi pune ei mâna după gât şi-i aranjează o floare-n păr după care îi şopteşte încet la ureche că o iubeşte. Iar ea zâmbeşte şi se bucură de sărutul lui, ca o naivă, ca o căprioara în colţii lupului. Se opresc câteva clipe din jocul de cuvinte pe care el obişnuia să i-l facă şi se uită la natură cum renaşte.. Păi da, era aprilie şi primăvara se pregătea să intre în sufletele încuiaţilor, care după o iarnă în care-au fost morocănoşi şi au uitat să-i zâmbească dimineţii, se bucurau atunci de razele sfinte ale soarelui. Şi cum stăteau ei şi priveau cerul marginalizat de infinitul azur, ascultând „Emiliana Torrini - Birds”, mâinile lor se atingeau uşor şi fluturaşii zburau prin stomacele lor.. Cine avea să ştie că un an mai târziu fata aceea avea să scrie povestea lor pe o foaie de hârtie neînsemnată?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu